125 de ani de lumină în întuneric: Liceul pentru Deficienți de Vedere Cluj-Napoca, aniversat sub egida Consiliului Județean Cluj!

„Liceul Special pentru Deficienți de Vedere, unitate de învățământ aflată sub autoritatea Consiliului Județean, a marcat zilele acestea 125 de ani de activitate.

Într-o lume în care întunericul este o constantă, lumina adusă de activitatea depusă în cadrul acestei instituții înseamnă mult. Un mult pe care nu toată lumea îl înțelege la adevărata sa valoare. Tocmai de aceea este de salutat profesionalismul și dedicația tuturor celor implicați în acest efort. Mulțumirile sau felicitările noastre nu sunt îndeajuns pentru a sublinia aceast fapt. Trebuie obligatoriu completate cu recunoștința noastră care, sunt sigur, se adaugă celei a părinților sau copiilor care beneficiază de serviciile acesteia.

Textul de față este oferit de mine celor care, într-un fel sau altul, se regăsesc în această lume în care lumina are o altă valoare.

Al șaselea limbaj

Nu e nici sunet pe care să îl poată spune și nici imagine pe care să o poată vedea. Nu e nici iubire spusă, nici frumusețe văzută. Nu e nici atingere, nici gând. Este o punte care nu se scrie cu litere și nu se rostește cu glas, ci se naște din vibrații- energii invizibile.

Nimeni nu le-ar fi dat o șansă!

El nu vedea. Ea nu vorbea. Două jumătăți frânte, rătăcind printr-o lume care cere ochi pentru a te înțelege și glas pentru a te recunoaște. Dar, tocmai acolo unde lumina și sunetul lipsesc, s-a născut ceva ce nu există în niciun dicționar. Între ei doi, s-a ridicat un pod din tăceri și vibrații, din tresăriri de piele și respirații sincronizate, din energia emoțiilor, sentimentelor trăite.

Orbului îi lipsește lumina, nu a putut să-i vadă frumusețea niciodată, iar mutei îi lipsește vocea, nu a putut să-i spună niciodată ”te iubesc”, dar între ei există un teritoriu nevăzut în care lipsurile devin suficiente, acceptate, transformându-se în preaplinuri. Își transmit emoțiile prin ritmul respirației, prin temperatura pielii, tremurul corpului, prin felul în care își întâlnesc emoțiile.

Ea învață să „vorbească” prin bătăile pulsului atins de mâna lui. Prin felul în care inima lui îi transmite energia unică. El învață să „vadă” prin felul în care ea îl strânge la piept, îl îmbrățișează și îl face să se piardă în emoție, desenând contururi de viață în întunericul lui. El îi „citea” emoțiile în felul în care îi pulsa sângele sub piele, ca o poezie bătută într-un limbaj, asemeni unui cod al inimii. Ea îi „auzea” gândurile în felul în care mâna lui tremura când o mângâia, când se pierdeau în întuneric, ca și cum trupul îi traducea dorurile și dorințele.

Emoțiile reale și puternice dintre ei transmiteau trupurilor lor acea trăire fascinantă care a determinat apariția între ei a celui de-al șaselea limbaj. Un limbaj pe care nimeni nu-l putea fura, pentru că nu avea litere, nu avea cuvinte, nu avea sunete. Era doar al lor. Un limbaj în care „te iubesc” nu se spune, ci se respiră. În care „mi-e dor” nu se strigă, ci se simte precum un impuls blând sub piele.

Acest limbaj nu se poate traduce. Nici nu are nevoie. Se trăiește. În loc de „te iubesc”, el își lipea fruntea pe fruntea ei și ea știa și făcea la fel. În loc de „mi-e dor”, ea îsi lipește capul de pieptul lui, de inima, cu o intensitate crescătoare, și el simte dorul ei, iar absența e transformată în prezență.

Nimeni nu știa. Două degete pe piept. O viață întreagă împreună, deși nimeni nu le dădea vreo șansă. Doua degete puse pe piept, pe inimă, înseamnă “două suflete – inimi pereche “ , confirmand că aparțin unul altuia pe vecie și nimeni niciodată nu îi va despărți.

Când mâna lui atingea ușor pieptul ei, apăsând cu două degete deasupra inimii, era mai mult decât un gest: era jurământul lor. Înseamnă „aparținem unul altuia pentru totdeauna”.

Nu aveau nevoie de inele. Nu aveau nevoie de cuvinte sau martori. Două degete, atât. O atingere care spunea mai mult decât toate promisiunile lumii. Oriunde s-ar fi aflat, oricât de greu ar fi fost drumul, gestul acesta îi readucea în același univers invizibil, în care lumina și glasul nu mai contau. Era sigiliul iubirii lor, semnul prin care își aminteau că au inventat un limbaj pe care nimeni altcineva nu-l putea înțelege.

Al șaselea limbaj e un alfabet al sufletului, construit din vibrații, emoții, dor, tăceri și tresăriri. În el nu există minciună, pentru că trupul nu știe să înșele. Este poate singurul limbaj din lume în care iubirea nu are nevoie de dovezi, pentru că se simte direct, ca o muzică pe care o aud doar două inimi aflate pe aceeași frecvență.

Oamenii din jur îi priveau ca pe o enigmă. Unii îi judecau. Alții îi admirau. Dar nimeni nu înțelegea cu adevărat că, în timp ce lumea se certa pentru cuvinte și imagini, ei doi descoperiseră cel mai rar dar: al șaselea limbaj, limbajul iubirii absolute, imposibil de trădat.

O viață trăită cu acest limbaj este o frescă a imposibilului devenit posibil: două ființe care nu au acces la codurile obișnuite ale lumii inventează o limbă mai bogată decât toate. O limbă pe care nici orbii, nici muții, nici cei „întregi” n-o pot învăța cu adevărat, pentru că ea se naște doar din curajul de a iubi infinit, acolo unde lipsa se transformă în miracol.

Două absențe care au inventat ceva ce oamenii nu pot spera: o prezență și o viață mai vie și cu emoție care cuprinde toate glasurile și luminile lumii. Este povestea a două suflete – Ian și Ina- pereche pentru vecie, un miracol unde alfabetul sufletului devine al șaselea limbaj: limbajul iubirii absolute!”