Împins de nevoie și ghidat de pasiune, muzicianul Dan Aldea a avut o poveste fascinantă: cum a fugit de comuniști în Germania

Dan Aldea a fost, de departe, unul dintre cei mai iubiți și talentați muzicieni pe care i-a avut România vreodată.
Vocea suavă a lui Dan Aldea a bucurat generații întregi de români, într-o perioadă în care cei pe care regimul îi numea „tovarăși” aveau nevoie de orice gură de aer proaspăt pentru a uita, chiar și pentru câteva momente, de restricțiile impuse de comuniști.
A studiat pianul, fără să aibă unul acasă, la insistențele părinților
Dan Aldea a fost, este și va rămâne una dintre marile legende ale muzicii folk, din România.
S-a născut în data de 9 martie 1950, la București, și a murit pe 18 ianuarie 2020, la Călărași.
Între acești ani, Aldea a dus o viață cu suișuri și coborâșuri, simțindu-se adesea dezamăgit de modul în care regimul comunist își trata artiștii.
Prin definiție, un artist trebuie să fie un om liber, însă sub dictatură, această noțiune devenea una imposibil de pus în practică.
A început să cânte încă din fragedă pruncie, prima dată de nevoie, însă a început să-i placă atât de mult încât nevoia a dispărut din peisaj, fiind înlocuită cu pasiune pură.
„Pasiunea pentru muzică am descoperit-o la 16 ani. Până atunci, s-ar putea spune că făceam muzică ca să nu-mi supăr părinții. La trei ani învățasem notele muzicale și, un an mai târziu, literele alfabetului”, declara, cu ani în urmă, Dan Aldea, pentru Formula As.
„N-aveam niciun instrument în casă, iar tata a zis că mă dă la pian, că desigur profesoara va avea unul. Ca să merg la ora de pian, trebuia să iau de unul singur tramvaiul până la stația Elefterie, la Operă.
Situația asta nu putea dura. Acum, serior, cu toată bunăvoința profesoarei mele de pian, ce studiu era acela, fără pian acasă, ca să pot exersa?
La un moment dat, pe la cinci ani, profesoara, doamna Stancu, s-a sfătuit cu părinții mei și au decis să renunț la pian și să încep să iau lecții de vioară.
Mi-au găsit un profesor care locuia în apropiere, mi-au cumpărat, cu mari sacrificii, o vioară trei-sferturi. Am studiat cu domnul Tunșanu vreo doi ani, după care am dat examen la Liceul de Muzică și am fost acceptat”, declara, de asemenea, artistul, conform sursei menționate anterior.
Totuși, avea să renunțe la ideea de a interpreta muzică clasică când, în clasa a zecea, a descoperit chitara, instrumentul care avea să-l facă celebru, de-a lungul anilor. În paralel, începea povestea cu trupa Sfinx.
Dan Aldea nu a vrut, de-a lungul vieții sale, să se compromită, astfel că, la un moment dat, a ales să plece definitiv din România, declarându-se profund deziluzionat de modul în care România socialistă își ținea artiștii în „colivie”.
„Atâta timp cât formații ca Locomotiv GT sau Sirius, din Ungaria, Ialla din URSS, ori Ceslaw Niemen din Polonia pot da concerte și în alte țări, chiar dacă valoric nu ne depășesc, nouă nu ne rămâne decât să ne mulțumim cu ceea ce ni se oferă”, povestea, în anul 1973, Dan Alea, într-un interviu acordat jurnalistului George Stanca, pentru publicația Flacăra.
În consecință, în anul 1981, artistul profită de ocazia unui contract al formației sale în Belgia și nu se mai întoarce. Cere azil politic și se stabilește, în cele din urmă, în Germania, la Munchen, unde își deschide propriul studiu de înregistrări numit Dan’s Own.
Renunță aproape definitiv la concerte și se concentrează pe activitatea de instrumentist de studio, producător și aranjor.
Imediat după 1989, lui Dan Aldea i s-a cerut în repetate rânduri să reînființeze formația Sfinx, însă a refuzat de fiecare dată.
„Orgoliul de a sta în centrul atenției nu îl am și doresc mai degrabă să stau în spatele consoleu, într-un studio de înregistrări”, declara acesta.