DARUL DE CRĂCIUN cu care nu puteți dezamăgi. Un critic literar despre noul roman al lui Mircea Cărtărescu: „Este evenimentul toamnei, tot ce a scris mai bun”

Sunt zilele goanei disperate pentru cadouri. Nu e ușor să găsești cartea potrivită. Dar „Theodoros” se potrivește atâtor și atâtor gusturi și vârste. Când a trimis acest articol spre publicare, Costi Rogozanu, rubricantul Libertății, a adresat un avertisment redacției: „Scuze, textul e cam mare, dar și romanul e mare”. E cea mai bună caracterizare a lui „Theodoros”, volumul de Mircea Cărtărescu apărut la Editura Humanitas.  Evenimentul toamnei a fost publicarea noului roman al lui Mircea Cărtărescu, scriitorul numărul 1 al țării, după vânzări, apreciere internațională, traduceri. Se numește „Theodoros”, l-am citit cu sentimente amestecate, de apreciere sinceră și rețineri tot sincere.
Mitul lui Theodorus, plecat din România și ajuns împărat al Etiopiei Theodorus e un personaj din scrisorile lui Ion Ghica adresate lui Vasile Alecsandri. De acolo e și scheletul poveștii despre care Mircea Cărtărescu spune, în nota de final, că l-a obsedat timp de patru decenii.
Teodor fusese băiatul unei slujnice aduse de la Istanbul și al unui tânăr argat care-și ajuta boierul să se îmbrace.  Un Tewdoros al II-lea a existat în Etiopia, luptător de religie creștină, care ajunge și împărat la un moment dat, dar legătura cu Teodor-ul din povestea lui Ghica este extrem de puțin plauzibilă. O neconcordanță istorică nu poate strica o poveste, că de aia avem literatură pe lume. „Un tehnician al limbii literare de primă clasă” Cărtărescu reia practic, în proză, aventura „Levantului”, cu noi mize. Virtuozitatea de limbaj e indiscutabilă, era cunoscută, în acest roman am impresia că a câștigat mai mult în naturalețe, nu mai are un aer demonstrativist strident.  Theodorus mi se pare tot ce-a scris Cărtărescu mai bun de la „Levantul” încoace sau măcar de la primul volum din „Orbitor” încoace. Theodorus este și dovada clară că Mircea Cărtărescu câștigă în calitate când nu pune accent pe mesaj, pe simbolistici, pe labirintul oniric, ci pe tehnică. E un tehnician al limbii literare de primă clasă. Tot de aici ies și inevitabilele probleme de traducere – chiar nu văd vreo soluție pentru Theodorus, cine ar putea reda în engleză sau franceză plasticitatea unei limbi românești orientalizate puternic, după dominația turco-grecească de acum trei secole? „Dosarul apocaliptic” Principala inovație și plăcere este provocată de un narator straniu, care i se adresează personajului Theodoros, povestitor despre care nu afli detalii decât spre sfârșit. Tonul și poveștile sunt mixaje, compilații din povești populare care circulau prin saloanele boierilor și ale știutorilor de carte în secolele XVIII-XIX. Unele au surse clare, altele venind pe căile misterioase de produs alegorii și fantasmagorii ale mașinii literare Cărtărescu. În continuare, un anumit stil de adaptare a fantasticului germanic (acel romantism care l-a influențat pe Eminescu și pe care l-a transferat aici prin proze tip „Sărmanul Dionis”, „Avatarii faraonului Tla” etc.) la tonul cărților populare, la orientalism de secol XVIII. Acele ciudate voci ale povestitorului care par ba cor antic, ba gura satului, ba gurile nesătule de bârfă ale cancelariilor sau alcovurilor se dovedesc la final a fi vocea arhanghelilor de la Judecata de Apoi.  Aceste voci i se adresează lui Theodorus așa cum li se adresează „inculpaților” ajunși în fața divinității.  Fiecare om își are o carte scrisă și pe fiecare carte scrisă se dă o luptă între arhanghelii care îți fac „dosarul” și forțele diavolești. Găselnița funcționează, tonul de „dosar apocaliptic” este unul captivant în bună parte din carte. Când jocul e prea gratuit Un București dominat de fanarioți, cu zmeie înălțate de îndrăgostiți, zburători care fură sufletele adolescentelor, cu ciumă și cu ciocli mai înspăimântători precum ciuma se amestecă cu domnia lui Solomon și dragostea lui cu regina Etiopiei. Apar povești copte africane, frânturi de istorie adevărată, povestea chivotului – în care regăsim vechea țesătură a lui Cărtărescu, de la REM încoace, de metatext pus în abis (în chivot te găsești chiar tu, cel care scotocește, ca într-o poveste spusă de altul etc.).  Peste toate se adaugă povești de-ale haiducilor, prelucrate simpatic – Iancu Jianu chiar pare să se înscrie într-o poveste ceva mai credibilă a anticorupției balcanice, în sensul că el era și șeful unui soi de DNA antihaiduci, și șeful hoților în același timp. Găsim povești de-ale piraților, povești de-ale reginei Victoria și ajutoarelor sale, povești cu tot soiul de personaje care uneori intră prea clar în rețete răsuzate ale postmodernismului de manual.  Un autor admirat și detestat Cărtărescu își pune deci la treabă toate mașinăriile de produs text, din păcate, sunt încă multe pasaje care trenează, care suferă de manierism extrem sau de stridență, cu, probabil, dublul efect că aceia care apreciau tocmai asta îl vor aprecia și mai mult, iar aceia care obosiseră de la aceleași device-uri de reproducere textuală se vor enerva și mai mult.  Văd ca pe o problemă alegerea prezentării ultraestetizante a unor vremuri de barbarie și colonialism în Africa. Totuși, de ceva decenii s-a schimbat perspectiva, un punct de vedere fie el și literar asupra spațiului african nu mai poate fi livrat fără măcar o minimă meditație sau măcar denumire a problemelor colonialismului.  Nu mai merge postmodernismul ca țopăială apolitică și veselă a globalismului fără umbre. De multe ori, impresia lăsată e tot că un Vest civilizator planează pe deasupra unui Est generic barbar.  Yohannis, „cel scârbos ca o râmă” Paginile în care intervine un narator „normal”, obiectiv, și cu un limbaj neorientalizat sunt paginile dedicate reginei Victoria și curții ei. De altfel, judecățile diplomației victoriene împotriva barbarilor lui Theodorus coincid cu condamnările vocilor arhanghelilor.  Dumnezeu s-a născut în Vest și era un liberal victorian, se pare. Asta pentru cine are chef să-i citească lui Cărtărescu reflexele ideologice (sau ce vede criticul) prin cortina romanțios-postmodernă.