De ce nu sunt Erou al Revoluției? Pentru că mi-a fost frică… – un editorial de Viorel Negru

Educat în spiritul societății socialiste multilateral dezvoltate, având amprenta economiei politice comuniste la care dădusem corigența și introdus în UTC pe ușa din spate ca să nu existe elemente negative în facultate, pe 21 decembrie 1989 jucam whist cu trei foști colegi de liceu într-un bloc din apropierea Palatului Copiilor din București.

Nu jucam pe bani. Învinsul era obligat să plătească nota de plată la cofetăria Athenee Palace unde patru înghețate costau 44 lei. Un leu dădeam șpagă. Altădată, învinsul era pus să stea lunea la coadă la Teatrul Național pentru a mai prinde bilete la o piesă ce nu apucasem să o vedem.

Beam bere, fumam în draci țigări BT, Apollonia sau Vikend, rareori Kent pe care le procuram de pe strada Mașina de Pâine de la bișnițari.

Televizorul era deschis și programul 1 difuza marea adunare populară din Piața Palatului convocată de Ceaușescu după evenimentele de la Timișoara. Auzisem la Europa Liberă despre ce s-a întâmplat.

Nu aprofundasem subiectul, însă deodată s-a întrerupt transmisia. Ce tâmpiți! Să vezi cum îi dă afară Nea Nicu pe toți. Ai auzit că tanti Leana a fost bagaboantă? Cine măh, urâta aia? Bine, dar și el ucenic de cizmar…

Auzim zgomot de elicoptere. Ieșim pe balcon… lume multă, pe jos, se îndrepta către Piața Unirii. Ce naiba? La Europa Liberă, Neculai Constantin Munteanu anunța că în față la Intercontinental s-au răzvrătit manifestanții. Baricadă, Jos Ceaușescu, Jos Comunismul. Băi, hai să mergem în plimbare până acolo. La mișto. Ne uităm, luăm niște covrigi de la Tineretului și ne întoarcem la joc.

Ne plimbam de parcă eram la agățat, însă din spiritul ăla șmecheresc de București nu mai rămăsese nimic. O femeie striga Haideți oameni buni la Universitate să-l dăm jos pe Ceaușescu. Am așteptat să apară băieții cu ochi albaștri s-o ia. Nu venea nimeni. Era o tăcere inexplicabilă iar lumea mergea tăcută într-un singur sens: spre Inter.

La Unirii era cordon de milițieni. Hopaaa! Ce facem? Ne-am uitat mai de departe să vedem ce și cum. Stai să vezi frate!
Am văzut milițieni cu capul în pământ și oamenii care treceau printre ei fără să-i bage în seamă!

În fața magazinului „La vulturul de mare cu peștele în gheare”, lângă Cocor, de unde-mi lua mama uniformă școlară odată, cineva adusese un radio portabil și se asculta Europa Liberă. Tare! La liber!

La Piața Sfântu Gheorghe la capătul tramvaielor 14,16 și 21 unii scriau cu vopsea pe cartoane Jos Comunismul. Un vuiet venea dinspre Universitate.

Aglomerație, zvonuri, Europa Liberă, Jos Comunismul, Jos Ceaușescu,Timișoara, Timișoara!

Sunt scutieri în fața baricadei la Inter. Au arestat câțiva. Hai pe trepte la Teatrul Național.
Uite baricada, uite scutierii! Băi, ia vezi e deschisă casa la Național să luăm bilete la Ploșnița lui Maiakovski?

Doi bătrâni cu niște pâini în brațe se plimbau printre oameni. Luați pâine, oameni buni. Este proapătă. Cât costă? Nimic. Luați și mâncați numai să nu plecați!

Am luat o pâine și am împărțit-o. Ne era foame. Mai stăm măh? Ce mai spune la Europa Liberă? Morții de la Timișoara au fost arși la București.

Eu am rămas pe trepte. Colegii au înaintat spre baricade. A fost ultima oară când i-am văzut…

Se însera. Se aud focuri de armă. Am făcut armata la termen redus. Lumea fuge buluc, se împiedică o doamnă cu un copil în brațe. Nu plecăm. Mă dau deștept. Astea sunt gloanțe de manevră. Pocnitori. Nu vă speriați.

Apoi dintr-o dată se aud focuri de armă înfundate. Aoleu! Se trage. Uite tab-urile! Mi-e frică. Au trecut tab-urile peste manifestanți. Fugi, Viorele! Cad și îmi rup pantalonii de blugi. Singurii. Ajung împreună cu mulți alții în apropiere de liceul Spiru Haret. Intrăm într-o curte și ducem degetul la gură. Liniște. O mașină a Miliției trece pe stradă. Se trage! Rămânem aici.

Tot se trage. La Inter, cred. Vreau acasă. Așteptăm. Hai înapoi! Nu. O iau spre Piața Galați. Merg pe lângă ziduri. Lumina s-a oprit pe stradă. Hai s-o iau pe Moșilor.

Tabuuuri! Sunt în fața unui bloc. Îmi aprind o țigară. Ce-i cu tine? Mint. Am auzit zgomot și am ieșit să văd ce se întâmplă. Intră înapoi în bloc! Acum! Dacă-mi cerea buletinul și vedea că nu stau acolo?

În bloc liniște. Mormânt. Aștept vreo jumătate de oră. Ies și o iau spre Bucur Obor. Vitrine sparte, o librărie devastată, cărți cu Ceaușescu aruncate pe jos, costume.

Am ajuns acasă. Unde ai fost? Îi arestează pe toți care au fost la Universitate! Am fost cu băieții la cărți. Ți-ai rupt pantalonii. M-am împiedicat.

N-am dormit toată noaptea. Am ascultat Europa Liberă. Din bloc se auzea ecoul. Toată lumea asculta Europa Liberă.

Dimineață la opt. Ce se aude? E vreo demonstrație organizată de Ceaușescu? Ies pe balcon. Muncitorii de la Mecanică Fină. Veniți cu noi! Jos dictatorul! Jos Comunismul!

Mamă, mă duc să iau pâine. Nu te duci! Mă duc. Tata îmi face cu ochiul. Ies. Fug iar pe Calea Moșilor. Este curat. Ca-n palmă! Dintr-un elicopter se aruncă fluturași pe care scrie: Forțele imperialiste ne atacă țara! Trădătorii vor fi pedepsiți! Huooo!

Ajung la CC al PCR, vizavi de barul Atlantic unde se duceau șmecherii nomenclaturii. Un elicopter se ridică cu greu de pe acoperișul Comitetului Central. Fug ca șobolanii.

A început să se tragă în draci. Unde este inamicul!? Uite s-a văzut o umbră la geam. Trageeeți! Teroriștii!

Un militar mă întreabă dacă pot să-i deblochez arma. Câți ani ai? 18. Am fost recrutat în septembrie, dar ne-a dus la munci, la câmp. I-o deblochez.
Trage și el. În ce tragi? Unde trag și ceilalți.

Haideți în Comitetul Central! Stau pe burtă, lipit de peretele Hotelului Union. Ciudat, îmi aduc aminte de plăcuța pe care scria numele arhitectului hotelului: Arghir Culina. Câteva gloanțe se înfig deasupra mea în perete. Am rupt și pantalonii ăștia. Mă întorc la Universitate.
Un copil este dus pe brațe, plin de sânge spre o Dacie. Nu mai trageți! O femeie strigă la mine. Veniți să mă ajutați! O ridic. Are mâna zdrobită. Mă pătez pe geacă cu sângele ei. Strig la alții. Să vină Salvarea! Un grup de oameni îmbrăcați bine îmi vin în ajutor. O preluăm noi! O ducem la spital. Mă întorc acasă.

De ce nu ai luat pâine? Mi-am luat rația de libertate. Ca un laș.

P.S. Prietenii mei trăiesc. Am aflat ulterior. Doi sunt în Statele Unite. Unul lucra la pompieri la unitatea de lângă Gara Obor. Doamna rănită la mână nu știu dacă a ajuns la spital. Nu am certificat de revoluționar. Lașii nu au parte de onoruri. Dar m-aș duce și acum să iau pâine…

– Viorel Negru