Suntem din punct de vedere fotbalistic pe fundul oceanului. Aidoma țării credem că suntem parte din Europa. Nici vorba lui Traian Tomescu, Dumnezeu să-l odihnească, nu mai are relevanță: la pase cu călcâiul suntem campioni mondiali. Nu, nu mai suntem. Avem neputința neamului în vene, valoare doar în versuri de manele, antrenamente cu rugăciuni și iluzia că amintirile din 1994 ne vor face să renaștem.
Ca și țara, fotbalul trebuie așezat, construit în cartiere, în școli, licee, în școli de excelență unde educația și sportul să meargă mână în mână.
Jucăm fotbal după ureche cum cânta Ionel Tudorache. Schimbăm tactica precum ciorapii și părem analfabeți funcționali când auzim de fotbalul modern.
Naționala României are wc în fundul curții, circulă cu mașini scumpe pe autostrăzi nefăcute, câștigă bani mulți cu muncă puțină și arată ca o babă la sapă îmbrăcată cu Balenciaga.
Acești băieți tineri nu cunosc istoria fotbalului românesc. Poate acolo stă secretul unui stop impecabil marca Dobrin, o verticalizare a lui Liță Dumitru sau un dribling al lui Marcel Răducanu.
Fotbalul românesc este românesc până în măduva oaselor. De la pase laterale, la lipsa marcajului, de la pregătirea fizică pur neaoșă, la figurile de jucător profesionist, român ajuns din punct de vedere material cu Lamborghini, vacanțe, opulență și gagici. Imaginea românului realizat în democrație.
Avem antrenori Pro, preparatori, figuri, dar și carențe mari de comportament.
Care este jucătorul tău favorit?, a fost întrebat un puști de la o școală din București.
Răspuns: Messi.
Dar din România?
Ăăă…. Becali!!!
Nu, nu este Edi Iordănescu vinovat. Noi toți suntem. Ne place în mlaștină.
Am pierdut cu 1-2 cu Slovenia? Nu. Am pierdut fotbalul. Până la urmă o să ne pierdem de tot. Pentru că ne este teamă. De Liechtenstein, Andorra, Insulele Feroe sau San Marino.
– Viorel Negru
